Stând lângă canalul Rin-Herne din Gelsenkirchen, nord-vestul Germaniei, ne putem imagina viitorul cartier care, într-o zi, va apărea în această zonă, odată ocupată de portul industrial al orașului. Indiciile sunt pretutindeni. Pe un mal al canalului, un complex rezidențial de case identice pentru clasa de mijloc e construit de curând pe terenuri oferite ieftin de către municipalitate. Chiar dacă acum totul este înconjurat de câmpuri goale, o grădiniță se află puțin mai departe, iar o clinică medicală va fi construită în apropiere. Putem să ne imaginăm apariția restaurantelor și a magazinelor, toate la dispoziția comunității.
Pe cealaltă parte a canalului tinerii își lasă bicicletele în apropiere și își petrec timpul pe marginea apei. “Autostrada bicicletelor” din Germania, în lungime totală de o sută de kilometri, care leagă zece orașe și patru universități din regiunea Ruhr, urmează să fie finalizată în anii următori și nu va trece la mare distanță de acest loc. Ne putem imagina copiii care vor crește în aceste case și își vor lua bicicletele, trecând podul peste canal spre o universitate, în Bochum sau în altă parte, unele fiind la doar 10 sau 15 kilometri depărtare.
Momentan, nimic din toate acestea nu reflectă realitatea. Însă Andreas Piwek, care a depus un efort considerabil pentru a găsi modalități de reconversie a vechilor zone miniere pentru municipalitatea Gelsenkirchen, comentează în timp ce privește spre vechiul port: ”Această zonă este rezolvată. Este gata”. Ce vrea Piwek să spună este că primii investitori, inclusiv proprietarii de fabrici și dezvoltatorii imobiliari, s-au mutat în acest loc, și vor urma și restul. Reconstrucția este pe drumul cel bun.
În Gelsenkirchen există 13 cariere închise cu aproximativ 60 de puțuri miniere care a trebuit să fie reamenajate (ultimele cariere ale orașului au fost închise în anii 2000). În regiunea Ruhr, aria carboniferă centrală a Germaniei, aflată în statul Renania de Nord – Westfalia, se găsesc mai multe cariere care au nevoie de o viață nouă în condițiile în care extracția cărbunelui din acea zonă a luat sfârșit. Zona Ruhr este doar o regiune geografică și nu o unitate administrativă și este compusă din 53 de orașe, unele mai mici, altele mai mari cu o populație depășind jumătate de milion de oameni.
La o terasă din Nordsternpark în Gelsenkirchen, construit în perimetrul fostei cariere Zeche Nordstern, Andreas Piwek privește panorama și își permite un moment de mândrie. Timp de aproape două decenii, activitatea lui Piwek în municipalitatea Gelsenkirchen a constat în găsirea unor modalități de transformare a vechilor cariere pentru a atrage investitori. Nordsternpark este una dintre poveștile de succes. Parcul este presărat cu reziduuri miniere, dar a fost acceptat în această stare de către localnicii care, în zilele însorite, îl vizitează însoțiți de copii și câini. Un amfiteatru situat în apropierea canalului găzduiește concerte simfonice sau de muzică rock. Cu un strop de noroc s-a găsit un investitor creativ care a transformat clădirea puțului principal și a renovat-o astfel încât să poată găzdui, pe lângă vizitatorii ei, și spații de birouri și în care se află o statuie imensă a lui Hercule, opera artistului contemporan Markus Lupertz. Mai multe clădiri de birouri și fabrici au apărut în jurul clădirii, urmate de restaurante și de un hotel.
”Statuia lui Hercule a fost controversată. Și vă rog să rețineți că e poziționată cu spatele la Essen!” glumește Piwek. Comentariile sale indică o mică rivalitate între orașele din regiunea Rurh, cunoscută doar de localnici. Sfârșitul exploatării cărbunelui i-a forțat să devină competitivi unii cu ceilalți: în comparație cu cele 60 de puțuri din Gelsenkirchen gata să fie reamenajate, Essen și aproape fiecare oraș din regiune are cu zece mai multe, majoritatea având caracteristici similare. În mod inevitabil a existat o competiție pentru investitori. Cele mai multe locații din Gelsenkirchen au fost reamenajate: unele dintre ele într-un fel spectaculos, cum ar fi Nordsternpark, altele în modalități mai puțin impresionante, păstrându-și totuși utilitatea, ca de exemplu zonele în care se cultivă biocombustibili.
Companiile noastre locale au dezvoltat cu adevărat o experiență în domeniul curățeniei industriale, o afacere în plină expansiune aici.
Există, însă, un sit care ii dă bătăi de cap lui Piwek, chiar dacă el nu mai este direct responsabil pentru găsirea unei soluții: fosta carieră Zeche Westerholt, la nord-vest de Gelsenkirchen. Plimbându-se în jurul locului, Piwek explică de ce este atât de dificilă reconversia zonei, ceea ce spune multe despre efortul depus pentru a transforma locuri asemănătoare în povești de succes: pe de o parte, clădirile masive sunt adesea doar niște carcase goale, fapt ce implică o reconstrucție radicală pentru a putea fi utilizate din nou; pe de altă parte, perimetrul trebuie să fie detoxificat pentru a fi deschis publicului și acest lucru presupune mulți bani.
„Am putea vinde proprietăți aici pentru un euro, dar asta nu înseamnă nimic pentru că investitorii trebuie să aibă suficiente resurse pe care să le investească înainte să facă orice cu acest loc” a spus Piwek.
”În unele zone, a fost nevoie de 30 de ani pentru dezvoltarea tehnologiei necesare detoxificării sitului” adaugă Piwek. ”Dar acum, companiile noastre locale au dezvoltat cu adevărat o experiență în domeniul curățeniei industriale, o afacere în plină expansiune aici.”
Separate doar de o stradă îngustă, rândurile de case ale minerilor, datând de la începutul secolului al XX-lea, au nevoie acum de renovare. Unele dintre ele sunt și acum ocupate de foști mineri și au fost incluse într-un proiect de renovare (cooperare între Gelsenkirchen și Herten) pentru a reduce consumul de energie, păstrând în același timp valoarea lor arhitecturală.
În curtea primei case vizavi de carieră, un bătrân de peste 90 de ani transpiră sub greutatea grămezii de frunze uscate pe care le strânge. Cu ceva timp în urmă ar fi transpirat la fel, însă sub greutatea grămezilor de cărbune pe care le-ar fi scos la suprafață.
Andreas Piwek povestește că provine dintr-o familie de mineri, bunicul său emigrând din Polonia în Germani la începutul industriei miniere din regiune, când avea 18 ani. Tatăl lui Piwek a lucrat toată viața în mină.
”Tatăl tău a fost de acord cu munca ta, pregătirea viitorului post-cărbune al Gelsenkirchen?”
”Nu a înțeles niciodată ceea ce fac”, zâmbește Piwek.
Trei generații reprezintă perfect istoria cărbunelui în regiunea Rurhr.
Sfârșitul cărbunelui
Ultima mină de cărbune din regiunea Ruhr, situată în orașul Bottrop, urmează să se închidă până la sfârșitul anului 2018, când exploatarea huilei se va încheia cu totul în Germania (deși este posibil ca extracția lignitului să continue pentru încă două decenii).
Cărbunele a fost descoperit în zona Ruhr la mijlocul secolului al XIX-lea. Industriile în plină expansiune a cărbunelui și oțelului au făcut ca această regiune să fie cea mai bogată din Germania în prima parte a secolului al XX-lea. Oțelul său a înarmat armata germană în timpul războaielor mondiale, iar cărbunele a alimentat reconstrucția postbelică a țării.
În regiunea Ruhr, așezările urbane au apărut în urma deschiderii de noi mine, ceea ce explică descentralizarea regiunii. La începutul secolului al XX-lea, marii industriași asigurau locuințe minerilor la marginea carierelor, împreună cu magazine și alte facilități, tocmai pentru a putea dispune oricând de lucrători. La vârful industriei cărbunelui din anii 1950, în regiunea Ruhr erau jumătate de milion de muncitori. La începutul secolului al XX-lea, polonezii au venit să lucreze în minele din Ruhr (în 1907, o treime din populație erau migranți); în anii 1960, migranții proveneau din Europa de Sud-Est, în special Iugoslavia și Turcia. O mare parte din forța de muncă era necalificată. Este de notorietate faptul că regiunea Ruhr nu a avut o universitate până în anii 1960. Educația superioară în acea zonă nu era percepută ca o necesitate (sau, probabil, educarea celei mai bogate regiuni ale țării nu era considerat un lucru înțelept).
La fel ca în alte locuri din Europa, primele indicii ale destrămării industriei cărbunelui au apărut încă din anii 1950, o dată cu apariția petrolului din străinătate, care era mai ieftin și mai curat, astfel cărbunele din Rurh devenind necompetitiv (mai târziu a fost importat și cărbune mai ieftin). În acel moment, principalul răspuns a fost subvenționarea industriei.
Abia în anii 1980-1990 s-a schimbat percepția asupra modului de modernizare a regiunii, datorată pe de o parte faptului că Partidul Verde a devenit parte a guvernului regional.
Această schimbare în gândire a lumii post-cărbune a avut loc după ce Clubul de la Roma a introdus conceptul de ”limite ale creșterii”, discursul cu privire la schimbările climatice s-a amplificat, iar Germania a respins energia nucleară în 1990: toate acestea indicau un viitor energetic mai curat pentru Germania.
Restructurarea economică a regiunii Ruhr a fost condusă la nivel central și regional, astfel oferind direcția necesară schimbării și finanțării acesteia.
Au fost necesare fonduri masive pentru asigurarea tranziției forței de muncă, din care o mare parte a fost forțată să se pensioneze anticipat, iar altă parte a avut nevoie de recalificare. Deși industria cărbunelui și a oțelului generau împreună 720.000 de locuri de muncă în 1957, în 2005 acestea au creat doar 60.000.
În același timp, cu cât numărul deciziilor luate la nivel local și comunitar era mai mare, cu atât soluțiile au fost mai bune. Una dintre cele mai de succes inițiative de stimulare a dezvoltării a fost Expoziția Internațională de Construcții Emscher River (EIC), care a reprezentat o modalitate de a canaliza finanțarea publică și privată în proiecte propuse de cetățeni, comunități și arhitecți locali, multe dintre acestea implementându-se cu succes în Regiunea Ruhr. Nu a fost nici primul, nici ultimul program promovat de autoritățile germane, doar cel mai vizibil.
Gelsenkirchen – orașul celor o mie de sori
La deschiderea din 1995, parcul științific Gelsenkirchen a beneficiat de un impuls de moment creat de o combinație între voință politică la nivel central și regional și finanțare din surse naționale și europene.
Parcul științific a fost conceput ca un centru de inovare, găzduind atât cercetători, cât și noi întreprinderi. Situat în renumita clădire cu pereți de sticlă construită pe locul unei foste fabrici de oțel, parcul a fost considerat ”simbolul și catalizatorul” schimbării structurale a regiunii.
”Pe atunci a fost cel mai mare parc fotovoltaic din lume, acum seamănă mai mult cu un muzeu.”
Wolfgang Jung, directorul parcului științific, își amintește că existența unei mari industrii de sticlă din Gelsenkirchen a fost punctul de plecare pentru dezvoltarea energiei solare în oraș, având la bază expertiza locală. Acest lucru a condus echipa parcului științific la proiectarea celui mai mare acoperiș fotovoltaic din lume, din acele vremuri. ”Pe atunci a fost cel mai mare parc fotovoltaic din lume, cu o capacitate maximă de 210 kW, acum seamănă mai mult cu un muzeu”, spune Jung.
Într-adevăr, vechile panouri solare sunt încă vizibile pe acoperișul parcului științific (grupuri de copii din școlile locale vin să experimenteze cu ele), dar ele sunt înlocuite cu altele noi din Asia.
Visul din anii 1990 a fost de a transforma Gelsenkirchen într-un centru al afacerilor în domeniul energiei solare. Orașul a fost redenumit cu succes, trecând de la numele de ”orașul cu o mie de incendii” (nume preluat de pe vremea cărbunelui) la ”orașul cu o mie de sori”. Companiile locale au pus bazele unei fabrici de module solare, iar compania Shell a construit o centrală solară în Gelsenkirchen.
Dar acest vis solar nu s-a îndeplinit, în principal din cauza apariției globalizării și a producției de panouri solare cu costuri mai reduse în China (ironic este că parcul științific își procură propriile panouri tot de acolo). Shell și-a mutat sediul, iar celelalte companii i-au urmat exemplul.
În opinia lui Jung există un sentiment evident de melancolie în legătură cu ceea ce ar fi putut să se întâmple. Dar, în cele din urmă el își găsește consolarea în faptul că ei au contribuit la vastul know-how german în domeniul energiei solare: ”reducerea costurilor producției de energie solară la nivel mondial a fost posibilă datorită legislației germane privind energiile regenerabile”.
Costurile de producție a energiei fotovoltaice sunt atât de reduse încât, după declarațiile lui Jung, se așteaptă ca sistemele fotovoltaice să devină profitabile și în lipsa subvențiilor – un ”al doilea val” ar putea veni oricând pentru energia solară a regiunii Ruhr, speră el.
Între timp, parcul științific s-a reorientat de la dezvoltarea energiei solare la crearea unui centru pentru planificarea reproiectării urbane prin intermediul energiei renegerabile. În Gelsenkirchen își au rădăcinile numeroase proiecte pentru ”locuințe solare” și ”locuințe pentru protecția climei”.
Numărul proiectelor de locuințe sociale construite după standardele pentru locuințe pasive crește din ce în ce mai mult datorită sprijinului din partea municipalității. Dezvoltatorii privați văd și beneficiile: după părerea lui Jung, închirierea unor locuințe ”solare” sau ”pentru protecția climei” este mult mai rentabilă pentru chiriași și îi determină sa își prelungească contractul de închiriere cât mai mult, simțind că sunt parte a unei mișcări globale.
Una din trei cutii de viteze pentru turbine eoliene din lume este produsă în Renania de Nord
Dacă energia solară e considerată un lucru important în Gelsenkirchen, celelalte părți ale regiunii Rurh sunt renumite pentru energia generată din surse eoliene. În zonă s-a dezvoltat o puternică industrie producătoare de turbine, având la bază numeroasele aptitudini tradiționale în inginerie mecanică și în cea producătoare de instalații – una din trei cutii de viteze pentru turbine eoliene din lume este realizată în Renania de Nord Westfalia. De asemenea, liderul mondial în fixarea și conectarea componentelor instalațiilor eoliene este reprezentat de o companie din Ruhr care producea șuruburi pentru industria minieră.
Mândria regiunii Ruhr: Zona Zollverein parte a patrimoniului mondial UNESCO
Un alt simbol al regiunii Ruhr este reprezentat de Puțul XII al complexului minier Zeche Zollverein care s-a transformat dintr-un centru minier într-unul cultural, în mare parte datorită programului IBA.
Extracția cărbunelui a început încă din 1851, dar ce a făcut această zonă parte a patrimoniului mondial UNESCO a fost presiunea pentru eficiență și competitivitate din perioada interbelică. Proprietarii minei au fost nevoiți să investească în tranziția de la munca manuală la automatizare. Puțul XII al minei de cărbune Zollverein a fost deschis pentru a înlocui instalațiile mai vechi și, în plus, putea produce și procesa 12.000 tone de cărbune pe zi. La vremea respectivă era cea mai mare si cea mai modernă mină din lume. Aproximativ 9.000 de persoane lucrau în subteran, iar la suprafață era nevoie de doar 200 de angajați, datorită tehnologiei moderne. Din această cauza, aceste vaste cariere păreau adesea pustii.
Delia Bosch, purtătoarea de cuvânt a Fundației Zollverein, precum și cea care administrează situl, a explicat că un rol esențial în finanțarea și implementarea proiectului l-a avut programul IBA prin intermediul căruia au fost investite cel puțin 350 de milioane de euro, majoritatea provenind din fonduri UE.
Construit în stil brutalist, Puțul XII și-a căpătat statutul de sit protejat datorită valorii arhitecturale și a infrastructurii păstrate intacte a complexului minier. Complexul Zollverein este numit ”muzeul minier”, iar zona instalației de spălare a cărbunelui este transformată într-un muzeu dedicat regiunii Ruhr.
Bosch explică faptul că ”toate clădirile miniere din Ruhr nu ar fi putut fi puse sub protecție din cauza numărului lor prea mare si pentru că menținerea lor ca situri protejate ar fi presupus costuri imense, spre deosebire de clădirile industriale și comerciale, așadar Zollverein s-a aflat într-o poziție privilegiată.”
Cele mai profitabile afaceri din Ruhr au fost create bazându-se pe expertiza locală disponibilă, dar și ca urmare a oportunităților oferite de tranziția economică în sine.
Fundația Zollverein se asigură ca situl să fie viabil din punct de vedere comercial, fiind încă sprijinită financiar prin intermediul fondurilor publice. Ei și-au propus să dezvolte o altă identitate a zonei, transformând-o într-un centru de design (cândva, în zonă a existat o facultate de design, dar acum a fost înlocuită de o școală de fotografie), dar și într-un centru care să adăpostească sediile companiilor, în special ale întreprinderilor din domeniul curățeniei industriale și al planificărilor de evenimente.
Cele mai profitabile afaceri din Ruhr au fost create bazându-se pe expertiza locală disponibilă, dar și ca urmare a oportunităților oferite de tranziția economică în sine. Astfel, afacerile care oferă sprijin logistic s-au dezvoltat bazându-se pe deceniile de experiență în transportul cărbunelui și oțelului, iar cele care se ocupă cu decontaminarea și dezafectarea siturilor au apărut ca urmare a nevoii de restabilire a utilității lor.
Transformarea regiunii în centru universitar începând cu anii 1960 și investițiile masive în infrastructură au reprezentat un factor determinant în procesul de tranziție a zonei. În prezent, în regiune s-au dezvoltat numeroase industrii profitabile: producția de energie regenerabilă, prelucrarea substanțelor chimice, servicii logistice, protecția mediului, curățenie industrială și reciclare. La acestea se adaugă și întreprinderile din domeniul turistic, siturile miniere reabilitate și traseele culturale fiind cele mai atractive pentru vizitatori. O șesime din cele 330 000 de persoane angajate în sectorul energiei regenerabile din Germania provin din regiunea Ruhr. Zona a devenit una din locațiile principale din Germania în ceea ce privește economia verde.
Începând cu anii 1950, în regiune au dispărut aproximativ 1 milion de locuri de muncă din sectorul industrial și au fost create aproape tot atâtea în domeniul serviciilor. Acum mai sunt doar 8 000 de angajați în industria minieră, dar și acele locuri de muncă vor dispărea în curând.
Scăderea nivelului populației nu poate fi pusă pe seama migrației și nici aceasta din urmă nu trebuie privită ca o tactică pentru a rezista în fața procesului de tranziție – majoritatea oamenilor au rămas în regiune și s-au readaptat. Tranziția post-cărbune a regiunii Ruhr este privită, în general, ca un exemplu de succes de către actorii implicați la nivel mondial în procesul de tranziție justă. Însă provocări mai sunt. În regiune, nivelul ratei șomajului este mai mare decât media națională (10% în Ruhr, comparativ cu 5,5% în restul Germaniei, în septembrie 2017). Situația e mai rea în orașe ca Gelsenkirchen, unde singura industrie profitabilă era cea a cărbunelui și oțelului, în comparație cu orașe ca Essen în care industria s-a diversificat pe parcursul secolului al XX-lea. Natura globalizantă a industriei a avut un impact major în această regiune în care cei mai mulți lucrători nu aveau vreo calificare. În Bochum au existat încercări de reorientare a industriei spre producția de automobile, însă companiile auto nu au rezistat mult și, după câțiva ani, și-au mutat producția în locuri mai avantajoase economic. A devenit evident pentru o regiune ca Ruhr, care până în 1960 s-a confruntat cu lipsa instituțiilor academice și a lucrătorilor calificați, că într-o lume aflată în proces de globalizare singura alternativă viabilă este economia bazată pe cunoaștere, inovație și servicii.
Istoricul Stefan Goch din cadrul Institutului pentru Istorie Urbană din Gelsenkirchen spune despre Ruhr că ”este cu zece ani înaintea Germaniei” în ceea ce privește tendințele demografice: numărul oamenilor în vârstă crește considerabil și sprijinirea acestora devine din ce în ce mai costisitoare.
Goch atrage atenția și asupra eforturilor de integrare a familiilor muncitorilor migranți (Gastarbeiter) care au rămas în regiune și după închiderea minelor, în mod special turcii, aceștia reprezentând cea mai mare comunitate cu cea mai scăzută rată de întoarcere acasă. Potrivit lui Goch, prima generație de lucrători slab calificați nu a învățat limba germană, iar copii lor nu au avut multe șanse la educație, astfel încât și-au clădit viața într-o ”societate turcă paralelă”: dacă acum cei în vârstă profită de pensii confortabile, copiii lor ar putea fi șomeri sau dependenți de ajutorul statului. Doar o parte din a treia generație a reușit să învețe limba germană și are acces la învățământ superior, existând o speranță că vor atinge standardele de viață a clasei de mijloc.
Provocările persistă în regiune, iar sprijinul financiar și politic s-a diminuat. O dată cu reunificarea Germaniei, resursele au fost distribuite mai mult spre est. ”Din 2005 nu mai există programe de sprijinire a tranziției din cauza faptului că liderii conservatori, atât de la nivel federal, cât și regional, nu au fost de acord cu politicile partidului social democrat și ale partidului verde”, adaugă Goch. Ca peste tot în Germania, susținerea extremei drepte devine semnificativă.
În opinia lui Goch ”succesul procesului de restructurare depinde de momentul în care se întâmplă”. Partea sudică a regiunii Ruhr a beneficiat de mai multă finanțare și ghidare în procesul de tranziție. Acolo minele au fost deschise mai devreme pentru că era mai ușor de extras cărbunele (era mai aproape de suprafață) dar au fost închise la fel de devreme. În nord, restructurarea a început mai târziu și nu a beneficiat atât de mult de impulsul politic pentru schimbare. Răsfoind grafice de corelație, Goch adaugă: “dacă o zonă a fost monoindustrială sau cărbunele își găsește sfârșitul mai târziu, atunci constatăm prezența tuturor indicatorilor negativi: mai multă sărăcie, mai puțină educație, sănătate precară și o viață mai scurtă”.
Text: Claudia Ciobanu
Traducere: Laura Nazare
Poze: Berber Verpoest